şi mai ştiu o noapte

da în sfârşit ai priceput
mirosul de după plecarea ta e o ploaie puternică
nu-mi permit nici un delir am în mine senzaţia tragică de a mă vedea dispărând de fiecare dată la capătul fiecărei ţigări fumate
mi-am îngrămădit toate dorinţele în palmele tale


aerul zace nemişcat
lacrimi de bărbat se rostogolesc pe muzica îngălbenită de vreme
nimic din ceea ce simţisem nu dispăruse şi nu avea să dispară niciodată

uită-te în ochii mei şi spune-mi

te privesc nemişcată şi toate intenţiile de-a te lua în braţe se împiedică în raţiune
am zăcut acolo neştiuţi (lumea se uita ciudat)
insomnia nopţii ajunsese până la amiază

nu mă pot normaliza - ar însemna să trec din nou din ieri în azi
să fiu mereu atât de ocupată
ce bună-i amăgirea asta care trăieşte cu noi şi se repetă şi se repetă şi se repetă
noi atunci în momentul acela nu am fost niciodată mai fericiţi sau mai nefericiţi
tu ai avut întotdeauna iubire şi eu am nevoie de ea

fă din trupul meu un copac
castel construit să nu intre oameni castel să nu iasă oameni

capcanele tind să se închidă foarte încet
uneori leacul e o conştiinţă limpede ca tăcerea în care intră corpul ca ultim refugiu
când singurătatea s-a uzat până la capăt rămâne un răgaz pentru amintiri
nu ştiu ce trebuie să fac cu gândurile mele cu logica asta adânc răvăşită

toţi
toţi avem destinul apei