duminică, 21 octombrie 2012

voalând filmul amintirilor




apoteoza aceluiaşi joc de iluzii în care mai speram că presimţirile nu mi se vor adeveri
încet
m-am abandonat în ambianţa unui suflet cu o naivă convingere
a fost de-ajuns să-mi reazem pe umărul tău capul
şi-am fugit cu o nuntă de gânduri după mine
ai emoţii?
n-am
(tu fato de ce nu-i spui cum se consumă emoţiile şi cum ţi se însăilează fiecare dor în ciuda atâtor şi atâtor mii de gânduri-depărtare?)

nu mai reuşesc să-ţi refac imaginea
mă simt cuprinsă de panică
îngrozită ca un animal înainte de cutremur

îţi asemui gesturile fără să-mi dau seama ce înfăţişări va lua neprevăzutul
de fiecare dată implic în visele mele şi sentimentul prezenţei tale
dau o raită de una singură prin gândul tău
cu încetineala fiinţei care încă te locuieşte
mă pomenesc gândind fără noimă cu o logică adânc răvăşită
furioasă că intuiţia mea nu mai funcţionează atât de impecabil
a fost bine n-a fost
dorinţe de revenire la doi
trupuri mulţumite fără să aibă de dat socoteală
umblând unul în altul
împreună
despărţite
pe urmă un vino mai aproape
şi un dă-te mai încolo

traversez intersecţia zâmbind disperată semaforului
toate drumurile duc la tine
bună gluma

la uşa ta - pantoful uitat



poetă doar la o ţigară
îmi adorm voinţa cu o nepăsare îndelung studiată
vântul îmi pătrunde în ceaşcă
gândurile mele au ceva din bătaia tristă a aripilor de pasăre
care ştie că nu se mai întoarce
nu te chinui să-mi mai suporţi fericirea de culoarea gheţii
o să-mi prelungesc singurătatea
inima are treabă aiurea
se ridică încet salută pluteşte
gura ta cunoaşte limbi noi
nu-mi explic nimic
apa se pricepe la vorbit
şi râd şi plâng
o fântână începe continuu câmpia
un cal negru ca o groapă fără trup
în timp ce – frumoasă cămaşă de culoarea zahărului trist – gândesc
n-am uitat
ai două mâini pentru copii şi două mâini pentru iubire
ştii verdele tăios galbenul banal albastrul închis si negrul pur
rece rece rece
ce altceva ar putea să mi se mai întâmple?
am să-ţi fac pe plac
mă iau la întrecere cu nemurirea
până şi păunul uimit îşi face coada roată
nimic nu vreau să mai spun
nu ştiam pe atunci că tu eşti alesul

ar trebui să-mi tricotez un şal foarte cald
ce păcat că sunt oarbă
da

sâmbătă, 20 octombrie 2012

scurt metraj






într-o lume plină de minuni s-a inventat plictiseala
nu ştiu ce voi face cu iubirile care vor veni
tu eşti de fiecare dată la celălalt capăt al cuţitului
simt în mine un soi de oboseală seculară acumulată în arborele genealogic
sumedenii de seri întunecate pe care străbunii mei
- plebei simpatici - le-au petrecut lângă vatră
cel mai mult sufăr de boli istorice
mă năpădesc cu interogaţii stupefiante
râuri de călătorie pentru stomac
orbiri de fericire într-o comă de ore în şir când plutesc pe loc
ca un vultur fără pradă
mă simt în derivă parcurg trotuarele cu o lentoare de broască ţestoasă
la ora când culorile sunt cenuşii iar dorinţa de aventură
moare împiedicându-se de căderea nopţii
o să te las să mă vezi după chipul şi asemănarea ta
abuzând de atribute şi macerând
ordinea logică a sentimentelor mele
o să mă complac într-un cotidian ce moare sfâşiat
de regularitatea unor bună ziua şi noapte bună
poemul prin care m-am gândit să-mi iau adio a rămas în călimară
poate de aceea nu fac cumpărături pentru toată săptămâna
nu ştiu niciodată ce poftesc a doua zi

ki




ce viaţă ce lume
oamenii nu se orchestrează
nimeni nu ia atitudine de violină toţi se tem de contrabas
toată răguşeala e transformată într-un Turn Eiffel
e nevoie de un adevărat jazz în contactele divine
o apropiere modernă de pronosticuri religioase
fără plictiseala posturilor şi abstinenţei
paradisul încă mai reprezintă o mare atracţie
viteza se pregăteşte să întâlnească răul
câteva sălcii zăpăcesc malurilec
brusc toate intimităţile îşi varsă conţinutul valizelor
ocolind peronul unde mă aştepţi cu nerăbdarea domolită de noua tunsoare
la mică distanţă



înainte şi înapoi





întotdeauna am vrut să privesc în lungul lucrurilor mi-a plăcut să umblu pe străzi în căutarea altei străzi mereu necunoscute
când eram mică mă fascina să stau nemişcată fără să mă uit în dreapta sau în stânga priveam vietăţile cum intră şi cum ies din găuri în care numai ele încap
când am omorât primul gândac am crezut că o să mor şi eu în ziua aia şi o să rămân întoarsă fără să ştiu în ce parte
de frică am început să alerg în jurul lui începuse să plouă dar el era tot acolo cu picioarele în sus nemişcat
dacă se sfârşise înseamnă că a trebuit să înceapă
cum o fi început gândacul asta... mă gândeam
când am să fiu mare da când am să fiu mare am să-mi cumpăr grămezi de pălării cu bor şi cu flori am să mă mărit cu un bărbat bogat musai să nu fie plictisitor (urăsc bărbaţii plictisitori) am să învăţ să joc barbut şi am să fac tot posibilul să mi se adreseze cereri nelalocul lor
am să-mi cumpăr ţigări scumpe mentolate şi o brăţară cu scoici câteva lumânări parfumate şi o tabachera chic
copilăria asta mă plictiseşte îmi spun făcând lehamite un semn din mână
îmi iau grăbită jucăriile sub braţ şi fug spre casă

plouă

camera mda... camera mea de joacă avea toate locurile ocupate
cu părere de rău mă uitam la peretele acela unde caii se duceau zilnic să se adape gândindu-mă cât de triste trebuie să se simtă animalele astfel părăsite în dispreţul tapetului
caii iscăleau doar cu o cruce trecerea lor pe acolo fără să se sinchisească de analfabetismul lor înnăscut
pe alt perete păsările mai isteţe silabiseau cu glas tare şi răspicat vocalele mai la modă şi consoanele mai puţin indigeste
chiar şi blândul rinocer devenise bănuitor nu înţelegea sentimentele agitaţiei
rămăsese acolo pentru mine părăsindu-şi viitorul
atâta grijă atâta dragoste atâta dăruire pentru ca momentul să-l transforme într-un nătâng bătrân căutându-şi cimitirul
în depărtare ziua începea să se mijească când fără veste un zgomot le-a amintit cailor destinul inevitabil al rinocerului
trezită din somn asistam nedumerită la transformarea lentă a camerei mele de jucării...

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

şi mai ştiu o noapte






da în sfârşit ai priceput
mirosul de după plecarea ta e o ploaie puternică
nu-mi permit nici un delir am în mine senzaţia tragică de a mă vedea dispărând de fiecare dată la capătul fiecărei ţigări fumate
mi-am îngrămădit toate dorinţele în palmele tale


aerul zace nemişcat
lacrimi de bărbat se rostogolesc pe muzica îngălbenită de vreme
nimic din ceea ce simţisem nu dispăruse şi nu avea să dispară niciodată

uită-te în ochii mei şi spune-mi

te privesc nemişcată şi toate intenţiile de-a te lua în braţe se împiedică în raţiune
am zăcut acolo neştiuţi (lumea se uita ciudat)
insomnia nopţii ajunsese până la amiază

nu mă pot normaliza - ar însemna să trec din nou din ieri în azi
să fiu mereu atât de ocupată
ce bună-i amăgirea asta care trăieşte cu noi şi se repetă şi se repetă şi se repetă
noi atunci în momentul acela nu am fost niciodată mai fericiţi sau mai nefericiţi
tu ai avut întotdeauna iubire şi eu am nevoie de ea

fă din trupul meu un copac
castel construit să nu intre oameni castel să nu iasă oameni

capcanele tind să se închidă foarte încet
uneori leacul e o conştiinţă limpede ca tăcerea în care intră corpul ca ultim refugiu
când singurătatea s-a uzat până la capăt rămâne un răgaz pentru amintiri
nu ştiu ce trebuie să fac cu gândurile mele cu logica asta adânc răvăşită

toţi
toţi avem destinul apei

duminică, 22 februarie 2009

dragostea ca un asasin plătit

.





nu am nevoie de haine
ca să-mi ascund tristeţea şi sufletul gol
gândul meu se aruncă zilnic în faţa oricărei maşini în care ai putea fi tu
mi-am strâns trecutul în acelaşi punct de veghe
la capătul unui sentiment
într-un climat intim de nefericire
înfometată
viaţa pe care mi-am dorit-o în pântec
se luptă cu femeia din mine

între atâtea regrete
tocmai am mai adăugat unul:
cocorii mei sunt mai bogaţi acum cu un inel
mă întreb dacă un alt bărbat este răspunsul de care am nevoie
ştiu
e vina mea
pentru că am transformat adevărul într-o minciună acceptabilă
poate de aceea în viaţa mea
volumul este dat mereu la minim


duminică, 24 august 2008

pe alocuri, noi

.


să te iubesc este aproape o propoziţie
o încercare de a sări din somn de piele de femeie
de mai multe ori îngropaţi uităm
toate urmele lăsate pe lângă pereţi


nu
să nu mă întrebi de ce am îngăduit păsărilor
să sară cu picioarele pe mine
să mă lovească dimineţile cu ciocul în obraz
singurătatea se sprijină pe mine
în toate direcţiile
poate de aceea
numele tău se strecoară în ordinea vieţii
îmi surpă gândurile pereţii amintirile
de aici încolo nu mai este posibilă nici o schimbare
drumul e drept
doar eu privesc cu un ochi în trecut şi unul în viitor
inima mea o ia înaintea celor dusi
pe care i-am constrâns să existe în mine
nu pot exista fără ei
nu aş avea curaj

***
până şi prăpăstiile urlă
buimacă
strâng în pumn
mireasmă de liliac sălbatic
şi salcâm domnesc năpădit de furnici

iubirea asta va trece ca vântul peste ape
îmi spun

sâmbătă, 9 august 2008

nevoia de fericire



iubirea
iubirea începe de unde ai obosit
îngenunchez lângă eul meu
şi-i număr defectele

sigur că şi tu eşti prea departe
ne-am despărţit până acum de câteva ori
ne-am clădit eşafodul
şi ne-am dat foc
mă sperie fiecare întrebare a vieţii mele
ca o umbră pe care trebuie să o înjunghii
ca pe un strict necesar
amânat
se prelinge aerul irosindu-şi zâmbetul
galbenul definitiv eliberator
blochează evenimentele viitoare
o simplă buclă tăcere somn
palmele mele în rugăciune
vor lovi oglinda în care se mai strâmbă cerul
silabele trag după ele printre sentimente
umbre de adevăr purtând în surâs masca

cronometrându-mi emoţia
frica stă pe scaunul meu şiscrieşiscrieşiscrie

duminică, 29 iunie 2008

să te iubesc plângând

"se-mbracă în demnitate amărăciunea"

iubirea asta
o respir o urăsc o încalţ o îmbrac
o măsor
până la glezne până la brâu

până la ochi

mă iscălesc pe fluturi
aşteptându-te

te visez

tu vii la ora cinei
cu ploile gata răscolite
cântând pe întuneric

eu
exclusă din vise
enigmă rămasă în faţa uşii
tu
să nu mă vinzi

luni, 24 martie 2008

sensul portocalelor


iubirea asta o încalţ o respir
vine în chip de femeie aproape goală
îmi închipuie trecutul şi-mi aminteşte viitorul
se amestecă prin simţurile mele precum flacăra lumânării fără să dea umbră


eu mor acum
tu mă croieşti la loc după aceeaşi măsură
doamne ce neghioabă sunt
un monument locuit de mine însămi
învăţ cum să-mi lungesc viaţa nu cum să-mi amân moartea
să mi se agite lăutarul la ureche să-mi răscolească măruntaiele
nici un pictor nu va mânji pumnalul lui brutus
teribil gând
iubirea mea coboară cu încetineală nu intră în alta asemeni culorilor
abia atingând pământul morţii mi-au plutit mereu înainte
precum arcuşul trage nota cu întârzieri savante
iată ce impersonală sunt eu
prefer discuţia uşor infatuată îmi pun masca peste adevăratele intenţii
felul meu de a fi a stricat multe socoteli
mă storc în imediatul sufletului (amestecul meu preferat de adăpostire)
semănând a valsuri false în legănări de ah ah ah
posesiuni diluate
o singură pernă o venus reverenţioasă cu pijamaua mea
cu intonaţii de uluire
servindu-mă de cot ca să-mi sprijin capul absolut sculptat
cu picioarele împreunate în repaus stânjenit cresc priviri anonime
zumzet pasional la început de primăvară
lovindu-se de sâmbetele când numărul tranzacţiilor sexuale depăşeşte
cu mult calculele cele mai optimiste
îmi controlez pornirile ridic o povară de sentimente
şi plec

sâmbătă, 15 martie 2008

vis imperfect


şi nimeni
până la tine făceam altădată patru cinci salturi
mi se aprind unghiile mă orientez după ploaie
nu nu e bine
cuvintele sar speriate din somn de piele de femeie
am greşit iubirea
nu nu e nimic
mă înabuş deschid cuvintele
mă uit în stânga tu adormit în fotoliu
mă uit in dreapta tu adormit în fotoliu

încerc apa şi râd
îmi lipesc o perlă pe degetul mic
acum pot să văd cum începe un munte
când celălalt nici nu s-a terminat

nimeni nu mai poartă doliu după cocori

visez
visez
când Dumnezeu lipseşte să te iubesc într-o biserică
nu mai înţeleg culorile
răsucesc legăturile cu pământul
apoi le arunc in galaxia a treia

duminică, 2 martie 2008

pianissimo spre inimă

nu citesc ziarele
în nopţile de insomnie plec smulg îndoiala din mine
şi-mi amintesc de noi
conştiinţa de concubină trece în planul unui vechi sertar

miroase a mentă şi a nufăr



rămân buimăcită fără să am curajul să spun da sau nu
silabisesc numele tău
greu
greu să adun doi cu doi să fiu atentă la unghiile tale

e vremea să-mi răsfiri pletele
acum când merele pârguiesc a doua oară
minune cu trei anotimpuri în jurul a două mâini pline de spaimă
încet cu precauţii să nu se prăbuşească tavanul
pătrundem unul în altul purtând în braţe un singur destin
şi da
da
să domesticeşti dragostea înseamnă să ucizi

flămândă
urc volbură în sânge de bărbat

joi, 14 februarie 2008

dacă eu greşesc

e prea toamnă şi nu pot să aleg între noi doi
mi-am câştigat dreptul de a fi opacă şi mi-am pierdut obişnuinţa
de a privi prin mine
carnea îmi este prea vie ca s-o acopăr cu pielea ta
ferestrele te-ascund mâinilor mele tânjind a ispită
te împart şi mă vând întunericului

doamne
cum mă atinge albul ăsta din iarbă
ca o nelinişte răzleţită
alunecând pe umărul tău uitat în iubire
atât de puţin ne trebuie spre a desăvarşi un semn...
e în noi o dorinţă ce curge neîntrerupt
îi rămânem fideli de fiecare dată peste trup peste tâmple
până când inimile noastre se vor copilări cu gândul
încremenite peste iubirea care odată aşezată nu cunoaşte graba
tăcerea îşi desface aripile răvăşind sertarele
chipul tău părăseşte oglinda
ia-mă cu tine
vreau să fiu femeia dintâi sau
ia-ţi dorinţele şi pleacă
prea plini de iubire nu simţim femeia călătoare
cu rădăcinile-n bărbat

fericirea noastră se cheamă putere

joi, 7 februarie 2008

argint viu

dacă m-aş opri o singură clipă ar năvăli peste mine
toate instrumentele de tortură
eu
ucigaşa de la miezul nopţii şi de la ora micului dejun
am intrat în lumea asta frumos răspândită pe ape
cu părul lung şi încâlcit
mirosind a fum de ţigară

îmi ascund lacrimile în ceaşca de cafea
şi-mi imaginez poeme vesele
*
o iubire plecând are ceva măreţ în mişcări
mă trezesc plutind
fragilă şi gata mereu să mă risipesc într-un zâmbet
ademenită într-o iubire care nu se mai petrece nicăieri
*
*
râd politicos la glumele celor din jur
pe buze
îmi stăruie o întrebare vânătă
ca un câine ce trece la nesfârşit printr-un film
*
doi zarzări vin plutind prin aer
să-şi scuture florile peste mine
*
mă întreb dacă eu care
mă întreb dacă nu
dacă în ceasul acesta nu
atunci niciodată

joi, 17 ianuarie 2008

te aud


în fiecare seară săvârşesc ruga
gândindu-mă la tine cu sufletul invadat
de vraiştea amintirilor
ultima seară petrecută împreună
îmi păstrează râsul
simt cum îmi scapă printre degete
un viitor ce mi s-a jucat în palmă

închid ochii şi las să-mi cadă braţele
pe pământul ud de cristale
până se vor auzi apele orbind
uite
nimeni nu se îngrozeşte
poţi să pândeşti să asculţi să uiţi
albastrul cum înfloreşte inventând flori

te-am aşteptat
te-am aşteptat să te întorci
să te mai uiţi o singură dată
la mine
apoi
s-a aşternut o linişte dumnezeiască

vineri, 11 ianuarie 2008

mărturie




când te-am întâlnit salcâmii nu se treziseră

încă din nebunie
singurătatea mă invita să-mi ascult umărul
trecând de unul singur pe sub haină
bunădimineaţabunăziuabunăseara

   mă las ispitită
şi ascult zâmbind
ce-i spune o iubire altei iubiri
când se întâlnesc


astfel se naşte primăvara
ca o înscenare a verbului
a iubi

silabisind albastru în zonele intime
voi continua să mă afund în singurătate
hrănindu-mă cu tine
încerc să cred că exist
te simplific cu timpul
numărând petale de
mă iubeşte – nu mă iubeşte

miercuri, 2 ianuarie 2008

iubire în mers


până la urmă nici nu contează dacă ritmul lucrurilor a fost acelaşi
au existat sâmbete şi miercuri vineri şi joi luni
şi marţi şi întotdeauna o duminică
care împărţea promisiuni ferme pentru o iubire veşnică
totul e ca înainte
nu zboară anemone sfinxul dormitează în orient
îndrăgostiţii merg să prindă ploile
nici o intenţie de evadare
înnebuneşte albastrul în sămânţă
până şi prăpăstiile urlă
e prea târziu să mai fac şi altceva
cu degetele am strivit sărutul acela franţuzesc dintre două furnici
de atunci am încetat să mai cred în tine

în orice fir de stâncă stă înfipt jurământul tău cu chip de femeie
doar eu uneori
îmi văd îngerul
e atât de înger că uneori se plictiseşte
aşteptând să fiu alungată din biserică

când întâlneşti un copac singuratic închină-te
fără îndoială în el e un Sfânt

marți, 25 decembrie 2007

curând deşertul va ajunge la noi


(cronica unei morţi neanunţate)

aer stătut
va trebui să intraţi spunea cineva dar nu se vedea nimeni
nu-i auzeam decât vocea
puteţi veni după mine
altă încăpere alt aer stătut
ceasuri toate ceasurile lumii respirau deodată solemn aceeaşi oră
simt prevestirea delir delir după delir
inculpatul e rugat să se prezinte a zis vocea
mă simt împinsă silită să deschid ochii să mă înclin curţii
în jilţuri nu era nimeni
doar trei săbii robă neagră o lumânare pâlpâie încă
sabia din mijloc s-a ridicat
inculpatul e rugat să se prezinte să se prezinte să se prezinte
linişte brusc linişte derută încerc să strig
tăcere ireală
instanţa amână deliberarea se aude iar vocea
frenetic frenetic se leagănă frenetic geamătul meu prin sală
încerc să mă ridic mă uit la el mă uit în toate părţile
chipuri necunoscute
brusc
ţipătul meu dă ocol întregului cer
întorcându-se spre ultima ta răsuflare
ţi-am respirat-o ţi-am respirat-o avidă
răstignindu-mi visele pe un geamăt gândindu-mă că poate
din suflet ne-a crescut aceeaşi rugă

mă dezbrac de lumină mă lepăd de dorinţe mă scutur de flori
mâna mea credincioasă iţi inchide ochii sărutându-i pentru ultima oară
mă ridic mă întorc promiţând singurei mele şanse că mă voi reîncarna
după fiecare zi trăită fără tine

să nu murim singuri pe această siciliană de bach?

vineri, 21 decembrie 2007

cocorii au trecut şi pe deasupra mea




se lasă liniştea în şarpe şi tac şi plâng
îngenunchez lângă eul meu şi-i număr defectele
primesc pe spate biciul ca o otravă ce s-a scurs prin piele
mi-e somn
nici în pahar n-am umbră
o pasăre mă loveşte cu ciocul în obraz
îmi aud plânsul
e frig
nebună îmi pomenesc fluturii în rugăciune
ajută-mă să mor zămislind pruncul
iartă-mă sau risipeşte-mi morţile
care vor urma în noaptea asta
pierdută aştept luna plină ca un măr rostogolit
îmi aşez verigheta în pahar şi privesc
apa mişcându-se deasupra ei
cum clatină lumea de dincolo
ca şi cum s-ar atinge două morminte
astăzi
Dumnezeu îmi va greşi moartea

vineri, 16 noiembrie 2007

amor în doze pentru adulţi





iubirea asta nu are sevă
m-am hotărât
o să-mi pun amintirile la păstrat
bat monedă cu tăcerile mele în tiraj limitat
şi-o să mă las percheziţionată înaintea execuţiei
fără condoleanţe nupţiale

m-am plictisit să tot ocup spaţiul altcuiva
caramba! mă gândeam în sinea mea

o să ies pe stradă
o să ochesc un bărbat să-l urmăresc
pe urmă o să fac ce au făcut părinţii mei ca să vin eu pe lume
hai lasă mofturile şi scuzele de poet
lasă zâmbetele indecente pe care le arunci femeilor
pe toate drumurile publice
totul pare simplu foarte simplu

m-am hotărât
o să fac amor pe scara richter la etajul al treilea
chiar la ora când tu îţi plimbi victima
cu prezervativul în buzunar
buimăcită n-o să observe bătălia carnală
voi doi faţă în faţă fără orgasm posibil
sex anemic
tu aproape întins
ea pe lângă
dând foc amorului
ratare sigură reluată din ajun

m-am hotărât
o să mă las ademenită
hai caramba! îmi spun iar
cascadele astea de intimitate nu te reprezintă
dragule
fără sclifoseli hai încă un sărut clandestin
a fost bine n-a fost
săruturi reunite onomatopeice
vai vai uf au
la întâmplare ochi în ochi
pe moment buze prinse încă în pleoape câteva clipe
pe urmă un vino mai aproape şi un dă-te mai încolo
stai
încă un sărut picătură şi gata
dragoste fără intenţie zăpăcită
fără dat socoteală umblând unul în altul împreună

m-am hotărât
obosită de atâtea minciuni
o să mă prezint singură la starea civilă
o să-mi ard hainele şi identitatea
atât

luni, 12 noiembrie 2007

trenul acesta umblă plângând

nu mai locuiesc aici îngerii

o să-mi ard hainele
o să-mi schimb identitatea
şi-am să las în urmă clişee momentane
cu mine
şi-o coloană sonoră

nimeni nu povesteşte un anotimp de bunăvoie

toţi au murit prin vagoane
trenul îşi continuă drumul
îmbrăcând surâsuri pentru amante
în fiecare gară

îmi revendic dispreţul
pentru că am nevoie de un transplant
de inimă răsfăţată

am avut destulă vreme să uit
cum se-ntind promisiunile
între o sabie şi cealaltă

oare vinerea e zi de vizită la Dumnezeu?

marți, 30 octombrie 2007

iar

grăbită mai e lacrima atunci când se desfac iubirile
încrederea mi s-a retras în alt continent
mă chinui să înghit izolarea
să uit milioanele de săruturi în poziţiile cele mai absurde
las în urmă leşul singur ca un lup în noapte
eu femeia-goală amestec-de-amantă
singură
cu pământul între pleoape
îmi privesc mâinile
îmi stăpânesc întrebările
îmi fac o prăpastie cadou

minciunile se adună pe borul pălăriei
mi se scurg pe faţă într-un fir subţire
continuu
Dumnezeule
ce grăbită e lumea
ea mereu te creează pe tine
şi de fiecare dată ea devine alta
de câte ori învăţ o iubire
Tu eşti altul