voalând filmul amintirilor

apoteoza aceluiaşi joc de iluzii în care mai speram că presimţirile nu mi se vor adeveri
încet
m-am abandonat în ambianţa unui suflet cu o naivă convingere
a fost de-ajuns să-mi reazem pe umărul tău capul
şi-am fugit cu o nuntă de gânduri după mine
ai emoţii?
n-am
(tu fato de ce nu-i spui cum se consumă emoţiile şi cum ţi se însăilează fiecare dor în ciuda atâtor şi atâtor mii de gânduri-depărtare?)

nu mai reuşesc să-ţi refac imaginea
mă simt cuprinsă de panică
îngrozită ca un animal înainte de cutremur

îţi asemui gesturile fără să-mi dau seama ce înfăţişări va lua neprevăzutul
de fiecare dată implic în visele mele şi sentimentul prezenţei tale
dau o raită de una singură prin gândul tău
cu încetineala fiinţei care încă te locuieşte
mă pomenesc gândind fără noimă cu o logică adânc răvăşită
furioasă că intuiţia mea nu mai funcţionează atât de impecabil
a fost bine n-a fost
dorinţe de revenire la doi
trupuri mulţumite fără să aibă de dat socoteală
umblând unul în altul
împreună
despărţite
pe urmă un vino mai aproape
şi un dă-te mai încolo

traversez intersecţia zâmbind disperată semaforului
toate drumurile duc la tine
bună gluma

la uşa ta - pantoful uitat

poetă doar la o ţigară
îmi adorm voinţa cu o nepăsare îndelung studiată
vântul îmi pătrunde în ceaşcă
gândurile mele au ceva din bătaia tristă a aripilor de pasăre
care ştie că nu se mai întoarce
nu te chinui să-mi mai suporţi fericirea de culoarea gheţii
o să-mi prelungesc singurătatea
inima are treabă aiurea
se ridică încet salută pluteşte
gura ta cunoaşte limbi noi
nu-mi explic nimic
apa se pricepe la vorbit
şi râd şi plâng
o fântână începe continuu câmpia
un cal negru ca o groapă fără trup
în timp ce – frumoasă cămaşă de culoarea zahărului trist – gândesc
n-am uitat
ai două mâini pentru copii şi două mâini pentru iubire
ştii verdele tăios galbenul banal albastrul închis si negrul pur
rece rece rece
ce altceva ar putea să mi se mai întâmple?
am să-ţi fac pe plac
mă iau la întrecere cu nemurirea
până şi păunul uimit îşi face coada roată
nimic nu vreau să mai spun
nu ştiam pe atunci că tu eşti alesul

ar trebui să-mi tricotez un şal foarte cald
ce păcat că sunt oarbă
da

scurt metraj

într-o lume plină de minuni s-a inventat plictiseala
nu ştiu ce voi face cu iubirile care vor veni
tu eşti de fiecare dată la celălalt capăt al cuţitului
simt în mine un soi de oboseală seculară acumulată în arborele genealogic
sumedenii de seri întunecate pe care străbunii mei
- plebei simpatici - le-au petrecut lângă vatră
cel mai mult sufăr de boli istorice
mă năpădesc cu interogaţii stupefiante
râuri de călătorie pentru stomac
orbiri de fericire într-o comă de ore în şir când plutesc pe loc
ca un vultur fără pradă
mă simt în derivă parcurg trotuarele cu o lentoare de broască ţestoasă
la ora când culorile sunt cenuşii iar dorinţa de aventură
moare împiedicându-se de căderea nopţii
o să te las să mă vezi după chipul şi asemănarea ta
abuzând de atribute şi macerând
ordinea logică a sentimentelor mele
o să mă complac într-un cotidian ce moare sfâşiat
de regularitatea unor bună ziua şi noapte bună
poemul prin care m-am gândit să-mi iau adio a rămas în călimară
poate de aceea nu fac cumpărături pentru toată săptămâna
nu ştiu niciodată ce poftesc a doua zi

ki

ce viaţă ce lume

oamenii nu se orchestrează

nimeni nu ia atitudine de violină toţi se tem de contrabas

toată răguşeala e transformată într-un Turn Eiffel

e nevoie de un adevărat jazz în contactele divine

o apropiere modernă de pronosticuri religioase

fără plictiseala posturilor şi abstinenţei

paradisul încă mai reprezintă o mare atracţie

viteza se pregăteşte să întâlnească răul

câteva sălcii zăpăcesc malurilec

brusc toate intimităţile îşi varsă conţinutul valizelor

ocolind peronul unde mă aştepţi cu nerăbdarea domolită de noua tunsoare

la mică distanţă

înainte şi înapoi

întotdeauna am vrut să privesc în lungul lucrurilor mi-a plăcut să umblu pe străzi în căutarea altei străzi mereu necunoscute
când eram mică mă fascina să stau nemişcată fără să mă uit în dreapta sau în stânga priveam vietăţile cum intră şi cum ies din găuri în care numai ele încap
când am omorât primul gândac am crezut că o să mor şi eu în ziua aia şi o să rămân întoarsă fără să ştiu în ce parte
de frică am început să alerg în jurul lui începuse să plouă dar el era tot acolo cu picioarele în sus nemişcat
dacă se sfârşise înseamnă că a trebuit să înceapă
cum o fi început gândacul asta... mă gândeam
când am să fiu mare da când am să fiu mare am să-mi cumpăr grămezi de pălării cu bor şi cu flori am să mă mărit cu un bărbat bogat musai să nu fie plictisitor (urăsc bărbaţii plictisitori) am să învăţ să joc barbut şi am să fac tot posibilul să mi se adreseze cereri nelalocul lor
am să-mi cumpăr ţigări scumpe mentolate şi o brăţară cu scoici câteva lumânări parfumate şi o tabachera chic
copilăria asta mă plictiseşte îmi spun făcând lehamite un semn din mână
îmi iau grăbită jucăriile sub braţ şi fug spre casă

plouă

camera mda... camera mea de joacă avea toate locurile ocupate
cu părere de rău mă uitam la peretele acela unde caii se duceau zilnic să se adape gândindu-mă cât de triste trebuie să se simtă animalele astfel părăsite în dispreţul tapetului
caii iscăleau doar cu o cruce trecerea lor pe acolo fără să se sinchisească de analfabetismul lor înnăscut
pe alt perete păsările mai isteţe silabiseau cu glas tare şi răspicat vocalele mai la modă şi consoanele mai puţin indigeste
chiar şi blândul rinocer devenise bănuitor nu înţelegea sentimentele agitaţiei
rămăsese acolo pentru mine părăsindu-şi viitorul
atâta grijă atâta dragoste atâta dăruire pentru ca momentul să-l transforme într-un nătâng bătrân căutându-şi cimitirul
în depărtare ziua începea să se mijească când fără veste un zgomot le-a amintit cailor destinul inevitabil al rinocerului
trezită din somn asistam nedumerită la transformarea lentă a camerei mele de jucării...