îmi adorm voinţa cu o nepăsare îndelung studiată
vântul îmi pătrunde în ceaşcă
gândurile mele au ceva din bătaia tristă a aripilor de pasăre
care ştie că nu se mai întoarce
nu te chinui să-mi mai suporţi fericirea de culoarea gheţii
o să-mi prelungesc singurătatea
inima are treabă aiurea
se ridică încet salută pluteşte
gura ta cunoaşte limbi noi
nu-mi explic nimic
apa se pricepe la vorbit
şi râd şi plâng
o fântână începe continuu câmpia
un cal negru ca o groapă fără trup
în timp ce – frumoasă cămaşă de culoarea zahărului trist – gândesc
n-am uitat
ai două mâini pentru copii şi două mâini pentru iubire
ştii verdele tăios galbenul banal albastrul închis si negrul pur
rece rece rece
ce altceva ar putea să mi se mai întâmple?
am să-ţi fac pe plac
mă iau la întrecere cu nemurirea
până şi păunul uimit îşi face coada roată
nimic nu vreau să mai spun
nu ştiam pe atunci că tu eşti alesul
ar trebui să-mi tricotez un şal foarte cald
ce păcat că sunt oarbă
da
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu